Nuscu ri viernu

 

 

 

 

Tutta ri nevu Nuscu s’è ammantata,

‘sta cittadella mia pari na sposa,

e nu liettu nuzialu ‘sta vallata

cu na coperta bianca luminosa.

 

Pu’ lu paesu che silenziu e paci…

Com’a ‘ncopp’a l’ovatta tu cammini;

Nuscu cu questa vesta cchiù mi piaci,

essa è fatta ri gigli e biancospini.

 

Vi’ che velu ri crespu biancu finu

si stennu ra li monti pu’ lu chianu;

l’arberi spogli ri quistu ciardinu

parunu li lampieri ri Muranu.

 

Fiuri r’aranciu parunu sti rami

chi adornanu, pu’ auguriu, ogni lampieru;

che trinu, che merletti e che ricami…

e che cunfiettie biancu bumbunieru!…

 

Spiccanu attuornu, com’a li brillanti,

geli lucenti mmiez’a  ‘stu candòru;

che ghirlandu ri perlu…che diamanti

a questa sposa bella fannu onoru!

 

Mo puru li canali ri li titti

stu spusaliziu hannu fistiggiatu:

sti ciònduli ri ghiacciu chiari e fitti

barconi e curniciuni hannu addubbatu.

 

Mo sona lu riloggiu ri la chiesa,

ma songu fìochi, muzzi quisti tocchi;

‘ncielu na tela griggia pari stesa,

scennunu lenti bianchi fiocchi.

 

Passanu friddigliusi pu’ la via…

Si salutanu e vannu cu allegria

uomini arravugliati a li mantelli

e femmunu cu scialli e sciallitielli.

 

Cu’ quistu friddu e cu quest’aria fina,

n’addoru affumicatu ri cucina

tu sienti mo, passannu pu’ nu vicu:

e com’è stuzzicantu nun ti ricu.

 

A ogni stagiona, ringrazziannu Ddiu,

è sempu bellu stu paesu miu,

ammantatu ri nevu cchiù mi piaci:

issu è lu biancu regnu ri la paci.

 

                             Agostino Astrominica